SEMIOLOGIE (curs) Capitolul I

Semiologia este piatra fundamentală a diagnosticului ce poate fi pus pe baza datelor
anamnestice care orientează, a datelor clinice care fundamentează şi a datelor de laborator
care-l confirmă.
Ea reprezintă o analiză, o sinteză ce se coraborează cu erudiţia medicală, dublată de
o cultură generală, respect faţă de bolnav, omenie, afectivitate, decenţă, etică, deontologie
profesională şi, poate nu în ultimul rând, de respect faţă de cel care o practică.
SEMIOLOGIE: semeion – semn
logos – ştiinţă, discurs
Hipocrate – înaintea terapiei, zeii nemuritori au aşezat diagnosticul.
Haţieganu – disciplina care se ocupă cu studiul, descrierea şi interpretarea
simptomelor şi semnelor pe care le prezintă omul bolnav
W. Osler – learn to see, learn to hear, learn to feel, learn to smell and to know
practice alone you can become expert
Semiologia – interpretarea semnelor diferitelor boli cu scopul de a diagnostica cât mai
corect şi mai repede.
Semiologia se foloseşte de simptome, semne, sindroame la care se adaugă investigaţiile
paraclinice care ar trebui să fie ţintite pentru susţinerea dg,
Simptomele - au caracter subiectiv, fiind relatate de bolnav , sunt variabile de la caz
la caz, după modul de percepţie şi nu întotdeauna au o traducere obiectivă ( febră, cefalee,
insomnie, astenie, sughiţ, dispnee etc)
Semnele – manifestări obiective produse de boală, observate de bolnav şi completate de
medic prin propriile simţuri (de ex. suflu, ral, matitate etc)
Distinsul clinician prof. Dr. C.C. Dimitriu – spunea „simptomul aparţine simţurilor, iar
semnul aparţine raţionamentului”
Sindromul – grup de simptome şi semne care exprimă o stare patologică, care au mecanism
fiziopatologic comun; permit prin sumarea lor orientarea spre un diagnostic; pentru
elucidare sau confirmare se fac investigaţiile complementare cât mai posibil ţintite.
Concluzia care rezultă din analiza simptomelor, a semnelor şi confirmarea prin analize ne
îndrumă spre un diagnostic care poate fi şi un sindrom.
Sănătatea – este definită de OMS ca „ acea stare de complet bine fizic, mental şi social şi
nu constă numai din absenţa bolii sau infirmităţii”
Schopenhaurer spunea că „sănătatea nu este totul, dar fără sănătate totul este nimic”iar
un dicton spunea că „fără sănătate nu există fericire”.
Acad. Prof. Dr. Theodor Burghele afirma: „sănătatea este bunul cel mai de preţ pe care
omul îl apreciază când nu-l mai are”
Ce este totuşi boala ?
Boala este definită în mod diferit dar după Dicţionarul medical român reprezintă:
„ deviere de la starea de sănătate din cauza unor modificări ale mediului intern sau ale
acţiunii unor agenţi din mediul extern” sau „ este o deviaţie sau o abatere de la normal cu
consecinţe nedorite asupra confortului personal şi activităţii sociale”.
Prof. Dr. Gore Popescu: „ este viaţa îngrădită în libertatea ei”
Boala poate fi acută sau cronică.
Boala acută – un episod de durată destul de scurtă, la sfârşitul căreia pacientul îşi reia
activitatea normală. In această perioadă însă el poate fi dependent de îngrijiri medicale sau
infirmiere, în mod repetat.
Boala cronică – o boală de lungă durată care generează incapacitatea permanentă,
parţială sau totală; este o alterare organică sau funcţională care obligă bolnavul să-şi
modifice modul său normal de viaţă şi care persistă mai mult timp.
Toate aceste sunt constatate şi confirmate de un medic.
Cine este medic sau doctor?
Acea persoană care are vocaţie pentru medicină, aptitudini, noţiuni teoretice, experienţă
clinică, abilitate tehnică, gândire şi metodă ştiinţifică, artă pentru aplicarea acestora în
practică.
Medicul, după Homer „este un om deasupra celorlalţi”
De aceea, în primul rând un medic trebuie să fie OM, numai un om bun poate deveni un
medic bun. Se spune că „ acela care nu simte cu inima lui căldura unei suferinţe nu trebuie
să fie medic”
Ce nu trebuie să facă un medic?
Să nu uite: să vorbească cu bolnavul, să dezbrace bolnavul, să-l examineze complet şi
corect, să nu se comporte ca un dispecer, ca un distribuitor de analize şi investigaţii,
respectiv de cititor doar al acestora.
Furia tehnologică a dus în ultimii ani la aberaţii şi la crearea unui mit conform căruia
diagnosticul nu-l pune decât aparatele sau analizele, uitându-se că medicina clinică trebuie
să primeze, gândirea medicului fiind cea care să decidă ce analize sunt necesare pentru
susţinerea lui.
Există chiar un dicton în medicină: „ analizele sunt perfecte şi pacientul moare sănătos”.
Anamneza şi examenul clinic conferă tocmai actului medical acel caracter uman,
realizând între medic şi pacient o apropiere sufletească necesară în stabilirea diagnosticului,
urmarea corectă a tratamentului, în recuperarea medicală şi reintegrarea socio-profesională.